Gânduri

Timpul este un copil luat spre adopţie, un copil ce apare în viaţa noastră o dată cu renaşterea noastră (căci ne naştem în haos, iar în această lume, ne (re)naştem de nenumărate ori), iar el asemeni unuia uman, are nevoie de atenţie, dar lăsat şi liber. Îi trebuiesc  satisfăcute nevoile dar şi capriciile. Iar când vine momentul să îşi cunoască mama adevărată, acest copil nu te poate lăsa căci un părinte este cel care te creşte şi te educă nu cel care îţi dă viaţa. Astfel  el la maturitate după ce te-a uitat,căci a plecat cu părintele lui biologic un Timp, se reîntoarce la tine în momente de tristeţe şi restrişte şi te roagă să te duci cu el. În acel moment te uiţi în spate, şi de-abia atunci poţi spune că tu cu adevărat pleci. Căci… va veni  vremea  altora să întrebe ce ai întrebat şi tu la rândul tău :” Pleacă… dar cine ştie când va (re)veni ?”

Dacă văd viaţa cu ochii mei proprii ? Sau prin ochii altor oameni ? Sau idei ? Sau cărţi ? Nu ştiu, sunt o combinaţie de straniu şi neînţeles, sunt la fel de rece şi impasibil precum o stană de piatră. Doar că piatra până la urmă îţi zâmbeşte, din cauza nebuniei tale. Dar dacă acea piatră îţi zâmbeşte, produs al insanităţii tale interioare, ce aş putea să spun despre mine ? Aş putea să spun ceea ce face fiecare om în parte. Îmi port crucea, şi-mi schimb masca dar în fond rămân de ciment. Nu sunt dornic de nimic în această lume. De aceea lumea văd că mă doreşte atât de mult, altfel m-ar fi lăsat demult să plec. Câteva cuvinte despre mine ? Melancolia şi tristeţea şi-au găsit refugiul în mine, alinarea şi uitarea, contemplarea şi perfecţiunea. Sunt la fel de trist ca toamna trecută, de aceea eu nu pot percepe cu ochi fizici (decât metafizici) întrebarea :”ce înseamnă frumuseţea ?”. Datorită stării mele cuantificate, am reuşit să strecor câteva surâsuri printre oamenii de rând. Îi numesc oameni de rând. Asta înseamnă că mă cred superior ? Nicidecum, ci poate… mai atent. Văd lucruri cărora lor le sunt invizibile. Ce loc îmi pot găsi pe această lume, dacă eu sunt omul invizibil ?( lucrurile invizibile sunt ca nişte animale speriate, ele vin doar dacă aştepţi). Eu văd prin oameni, cu atât de multă lejeritate, încât minciuna sau încercarea de a mă înşela, gesturile, gândurile, mimica, acţiunile, le observ şi studiez. Astfel încât, întreaga umanitate mi se pare o adunătură de experimente ce au prins viaţă din fanteziile cercetătorilor… iar eu pentru ei mă păstrez opac. Dar datorită spiritului colectiv, am fost numit „ciudat” şi aruncat în coşul pentru cei care nu se pot integra. Însă ei nu pot vedea cât de uşor pot fi citiţi. Prefer să citesc zilnic oameni, decât să citesc într-o săptămână o carte. Mi se pare mult mai interesant.

Am fost întrebat „de ce nu spui ceea ce gândeşti tu, şi apelezi la alţii”. Motivul pentru care am făcut acest lucru, şi-l voi face în continuare este acela că eu mă regăsesc în ceea ce au scris alţii. Şi astfel unii vor crede că sunt un amalgam de gânduri străine, că în mine se regăsesc mai mulţi scriitori, dar niciun „Eu”. Cu ce drept mă acuzaţi pe mine de compilaţie metafizică, când voi nu reuşiţi să vă conturaţi imaginea ? Şi sunteţi atât de vizibili ! Patetici ! Nu caut să îmi găsesc locul printre voi. Sunt conştient că nu o să-l am vreodată, dar nici voi nu veţi găsi ceea ce am găsit eu. Ce-i drept… nici nu doresc altcuiva acest lucru.

 

Published in: on 12/11/2010 at 4:01 pm  Lasă un comentariu